Cum poate să fie legal aşa ceva? Şi nu mă refer la grădinile zoologice uriaşe, bine puse la punct, în care animalele sunt îngrijite şi au condiţii de viaţă acceptabile.
Mi-e pur şi simplu silă să mă gândesc cum se poate permite ca nişte lei, lupi, tigri şi câteva maimuţe – FIINŢE – să stea închise în cuşti infecte, de câţiva metri pătraţi, cu mocirlă şi jeg, lihnite de foame. Să îşi bată joc nişte OAMENI de nişte FIINŢE mi se pare inuman şi strigător la cer.
Cum e posibil ca nişte oameni să facă bani pentru că ţin nişte animale în cuşti şi le lasă să rabde jeg şi frig şi foame?
Am văzut maimuţe lihnite de foame care rupeau iarba din jurul gratiilor ca să o mănânce, tigri semeţi şi care ar fi trebuit să arate regal plini de noroi (aşa cum au porcii în România), şi căprioare stând în mocirlă. Sună normal, legal, moral?
Câteodată, pe motiv plăsmuit de plictiseală, + un fel de dor, + nevoia de a talk/ui, îmi vine să sun. Sunt destul de timidă la capitolul ăsta şi îmi ia jumătate de oră de stat cu telefonul în mână şi răscolit prin minte/în jur să găsesc un motiv plauzibil pe care să-l vîr interlocutorului.
Că nu poţi suna numai aşa, să întrebi “salut. mă întrebam ce mai faci?”. Nu, pică prost. Va zice omul ăla că tu chiar decedezi de plictiseală, sau că vrei ceva de pe urma lui, sau aşa ceva.
Pe bune acum: de ce nu sună lumea? De ce nu sună colegii pe alţi colegi, prietenii buni pe alţi prieteni buni, cunoştinţe vechi pe vechi amici? Aşa, cu simplul motiv de …mă întrebam ce mai faci.
Uite, eu l-am sunat pe cristi şi pe o colegă. Nu ştiu despre ce am vorbit, dar după cinşpe minute radiam şi ţopăiam.
E frumos să comunici. Aşa… sincer: chiar şi abureli, defulări.
A! Şi… ca să nu fi scris articolul ăsta degeaba, îţi ordon recomand să pui mâna pe telefon (că şi-aşa ai minute gratuite, că primeşti mai mult, la prima intalnire mana pe picior, la a doua intalnire mana pe picior plus…)
şi să suni: amici, prieteni, colegi, verisori, bunici… ce ţi-au fost cândva dragi, de care-ţi aminteşti, fulgerător, înainte să adormi sau când treci pe stradă încărcat de alte gînduri.
Hai, şi pun pariu că o să te simţi mai bine. Dacă nu, primeşti o bombonică de la mine.
well.
ma intreb cand voi cunoaste oameni care sa nu-si cosmetizeze chipul si mesajele, ca sa para draguti si ca le-ar pasa de tine.
adica…
oameni care sa fie ei insisi. naturali.
adică d’ăia cărora să le pese de tine.. d’ăia care întreabă ‘ce faci’ chiar şi fugitiv, pentru că le pasă. nu te ignoră că n-au chef să pună cât mai multe epitete şi grafice şi steluţe.
oameni de aceia care te copleşesc prin iubirea lor, nu prin forma trendy şi admirabilă în care încearcă să o transfigureze şi cosmetizeze.
Leave A Comment