In lumea perfecta…
Raiul incolteste in noi in fiecare sambata si duminica seara, si continua pana in zori-de-zi.
Norii sunt din vata de zahar alba, si valseaza gratie zefirului ce aduce miros de tei. Gardurile vii ajung pana la felinarele a caror vapaie abia lumineaza altceva inafara de chipurile noastre. Deobicei e seara, dar pe strazi sunt lampi ce nu te dirijeaza, doar iti limpezesc bulinele de pe buburuzele ce urca pe zidul verde. Oamenii nu sunt incrancenati, eventual doar cand razele soarelui isi propun sa topeasca pinguinul din ochii lor. Ei merg fara sa se uite inainte sau inapoi.
In maini au doar plicuri de ceai, de diverse arome, si flori de camp, pe care si le daruiesc unul altuia. Unii au motani pufosi pe care de abia ii pot tine in brate, vrabii agatate pe umar, fluturi si licurici in loc de cercei, sau chiar pisoi mici incalciti in par, carora nu poti sa le vezi decat ochii mari si simpatici.
Si e atat de bine sa fii prins de magia contemplarii, incat de dragul ei, o aduci si in lumea reala.

Daca intrebi un om ce-si doreste, vei primi acelasi raspuns tipic: sanatate, hrana, locuinta, haine… Aproape nimeni nu va marturisi ceea ce ne caracterizeaza pe toti: setea de importanta. Fara ea n-ar mai fi existat civilizatia, progresul.
Toti vrem sa fim importanti, apreciati, sa ni se recunoasca meritele. Dorinta aceasta poate fi satisfacuta, partial, cu complimente si aprecieri.
Iar cel care le ofera – ei bine – sunt sigura ca are multa blandete si fericire in suflet…
Cum spunea citatul “Apreciati cu insufletire, laudati din belsug” dar si “fiti drepti si sinceri in aprecieri”.
Chalr Schval a formulat el insusi secretul succesului – in cuvinte ce ar trebui salvate peste timp, care ar trebui memorate de copiii ce-si irosesc vremea invatand conjugarea verbelor la latina sau cantitatile de ploaie ce cad anual in Brazilia. Pe scurt, el spunea ca: unicul mijloc de a descoperi ce e mai bun in oameni este prin aprecieri si incurajari.
Veti spune “Huo ! Linguseala! Periere! Asta incurajeaza: ipocrizia. Nu functioneaza la oameni inteligenti”.
Nu! nu, nu, nu ! Diferenta intre apreciere si linguseala este aceea ca prima vine din suflet, e altruista, iar a doua e falsa, vine din varful buzelor. Poate ca uneori linguseala are urmari ce mangaie orgoliul si ne arunca o prima impresie favorabila. Dar e dezgustatoare, si o poate face oricine.
Generalul Obregen spunea “Nu-ti fie frica de dusmanii care ataca. Pazeste-te de prietenii ce te lingusesc”, iar Ralph Emerson ne indemna sa nu spunem niciodata altceva decat ceea ce simtim cu adevarat. Poate de aceea aprecierea sincera e atat de rara, si deosebita.
Ea poate schimba chiar vietile, radical.
Iata un exemplu:
O profesoara din Detroit l-a rugat, cu multi ani in urma, pe un baietel, Stevie Morris, sa o ajute sa gaseasca un soarece ratacit in clasa. Stevie era orb, dar se nascuse cu un auz formidabil. Profesoara a apreciat darul cu care baietelul a fost inzestrat. Ani de zile dupa aceea, baietelul, devenit Stevie Wonder, a declarat ca acel act de apreciere a marcat pentru el inceputul unei noi vieti.
“Apreciati cu insufletire, laudati din belsug” !

inspirational: cartea “secretele succesului” – dale carnegie

in final, un filmulet foarte dragut. merita !

Alle se întrebă într-o zi: Cum stă treaba cu fericirea? La şcoală nu se învaţă cum să o obţină, deşi auzise că este un lucru primordial în viaţă . Auzise, deasemenea, că se pare că numărul de carduri ori media la şcoală nu sunt prea de folos fericirii. Iar vila cu piscină, bmw-ul şi excursiile în străinătate, cică nu sunt garanţii ei. Pentru unii, fericirea era un subiect tabu, la care imediat se încruntau. Altora li se părea o fluşturare a vântului, ceva simplu, veşnic. Simţise, totodată, că atunci când e fericită, poate iubi pe toată lumea. Complicat subiect !
Întâlnise atâţia oameni blocaţi într-un loc, într-o tristeţe melodramatică, poticniţi. Şi puteau rămâne acolo mult timp. Aveau nevoie doar de un acel ceva să-i motiveze, să-i scoată din starea aceea. Acel ceva fie mai consitent, fie ceva ce venea o dată cu adierea vântului. Dar, în blocajul acela al lor, conturat şi de rutină, orizontul era pur şi simplu mărginit de aceleaşi obiceiuri triste, repetate, fără nimic strălucitor. Alle se întristă la acest gând, dar ştia că existau tristeţi complementare fericirii, că bucuria conţine şi plâns, şi râs, şi zâmbet, şi de toate.
Alle îi compătimea pe cei poticniţi în pasivitate. Ea credea că noi suntem singurii ce ne putem face fericiţi. Cum noi suntem stăpânii vieţilor noastre, ea spunea că noi ne putem asigura că avem ce ne trebuie, că suntem mulţumiţi, bucuroşi. Un lucru era clar: nimic nu pică din cer. Nici casa, nici maşina, nici fericirea. La fel cum pentru chestiile materiale trebuie să munceşti, trebuie să lupţi şi pentru fericire.
Ştia că, uneori, chiar ea e vinovată pentru că e nefericită. Apoi, îşi aduna toate forţele, şi, precum phoenixul renăscut din cenuşă, florilor ce renasc din seva proprie, şi alte asemenea metafore, lupta să fie fericită. Uneori avea metode diverse, dar, chiar dacă nu ajungea la scopul suprem de beatitudine, era fericită.

Pentru că voia asta.

Am găsit pe blogul lui Adrian Ciubotaru un mic (doar la propriu) articol care m-a lăsat câteva minute cu gândurile suspendate în aer, ca în momentele acelea de reculegere, de respiro…

Cel mai frumos elogiu al lentorii…
“Aşteptăm să ne ajungă şi sufletele”…

Căci am impresia că totul este o grabă, că viaţa se rezumă la secunde accelerate până la un punct culminant care este savurat doar pentru câteva secunde, şi ele grăbite, ca apoi să ne continuăm maratonul vieţii…
Şi ne grăbim să trăim, iute, fugitiv… şi uităm să o facem.

Şi urmează întrebarea pe care a pus-o şi el: Ne grăbim pentru că timpul nu mai are răbdare sau timpul nu mai are răbdare tocmai pentru că ne grăbim?

Nu ştiu cum să mă explic, dar chiar m-a marcat chestia asta…

* Aproape a trecut clasa a 7-a.
Uneori cu paşi uşori, de balerină, alteori ca şi cu bocancii, apăsat.
* Şi habar n-am totuşi cum a trecut aşa repede. Cred că face parte din procesul ăla de care tot vorbesc adulţii… că cică timpul trece repede, şi cu cât înaintăm în viaţă, înaintează accelerat şi anii.
* Am descoperit, aproape zi de zi, schiţe prăfuite de oameni… le-am descoperit tablourile caracterului lor. Şi da, a trebuit să ajung, inevitabil, la concluzia că unii oameni sunt parşivi.
Alţii poate nu, dar sunt prea absorbiţi de sentimentul de superioritate, sau chiar inferioritate.
* Am făcut greşeli, chestii stupide, tâmpenii – as usually: me.
* Mi-am luat, aproape săptămânal, viaţa în mâini, am aruncat-o în balanţă şi am şlefuit-o imaginar. Şi, fiecare zi de luni, fiecare început de lună, de anotimp, de mai-ştiu-eu-ce, era un nou prilej de metamorfoză, de wannabe who I want.
* Am renunţat la skateri, la păr nepieptănat (bine… asta e o trăsătură mai aparte a părului meu, care oricât l-aş pieptăna tot cum vrea el stă).
* Am început să citesc…cum făceam când eram în clasele I-IV. Defapt, am râvnit după momentele acelea. Şi îmi doream să fiu ca… atunci.
* Mi-a plăcut cum sună domnişoară, mademoiselle, şi am încercat să mă creionez astfel încât să merit însuşirile astea.
* Am visat…

guest post, scris de rien special (mihnea)

In fiecare zi, viata ne arunca in cale o multime de lucruri pe care noi
le catalogam ca fiind ” frumoase “. Poate le vedem o singura data in viata sau poate trecem zilnic pe langa ele, fara a stii cat ne sunt de dragi. Constatam doar, dupa o perioada de timp, ca ne lipsesc. Despre lipsurile fiintei umane sunt multe de zis ; nu ne-ar ajunge 9 vieti sa discutam doar despre ele. Defapt, nu sunt sigur daca ne-ar ajunge 9 vieti sa ne descoperim lipsurile.

Originalitatea este cu siguranta unul dintre multele calitatati de care omenirea duce lipsa. Pentru ce sa fii original daca nimeni nu te remarca ? Cotidianul infrange intotdeauna orice incercare de emancipare a unei flacari launtrice, iar in final, constati ca totul e in zadar. Marin Sorescu spunea ca ” lumea se inchide atat de bine intre aceste doua coperti “. Sa fie oare aceste doua coperti banalul si autenticul ? Din nefericire, oamenii nu cauta frumusetea nici macar in aparenta lucrurilor simple, daramite sa incerce sa fie originali.

Avem insa de-a face si cu persoane originale. In ciuda acestui fapt, din talentul lor se intrupeaza alte fiinte ce vor a fi originale. Insa, acestea nu stapanesc prea bine arta autenticului, ci doar se multumesc a imita ceea ce a avut succes. Oare lumea nu s-a saturat de imitatii jalnice ? Dureros este insa faptul ca aceste copii nereusite mai au si dorinta de a se afirma, de a se folosi de sensibilitatea ce se strecoara in condeiul altuia pentru a deveni celebri.

Ceea ce m-a atras la blog-ul acesta a fost pur si simplu originalitatea lui. Vorbeste despre lucruri simple, dar le prezinta intr-o maniera unica : cotidianul devine original printr-o simpla manuire a penei de scris ( fie ea si virtuala ), iar fiecare rand citit iti descatuseaza sensibilitatea. Uimitor este insa ca inca exista persoane inzestrate cu fructul arhetipului, ei privind dincolo de aparente. In universul virtual, poti plagia orice, mai putin frumosul artistic. Leon Stein spunea ca ” avand in vedere ca in lumea asta sunt foarte putine persoane inzestrate cu originalitate, in ochii acelei mari majoritati care considera ca are ceva de spus, exista o omogenitate covarsitoare ” . Mai simplu spus, toti oamenii sunt la fel, dar cei originali razbesc, dar de ei se agata ” falsi admiratori “, ce profita in scop propriu. Cred cred ca lumea asta poate deveni mai buna numai prin persoanele care vor, cele care se alatura si cele care aproba. Numai bine !

Walter Anderson ne-a dat un sfat de aur: Lăudaţi cu însufleţire, criticaţi moderat.

Cuvintele mizere nu aduc nimic bun… în schimb, cuvintele frumoase, da. Veţi vedea voi ce.
Desigur, sunt situaţii în care nu eşti de acord cu ceea ce vezi, ori auzi. Hai să zicem că te agasează, enervează. Dar îi poţi spune celuilalt frumos, fără să-l faci să se simtă prost. Punctul de vedere poate fi exprimat şi înţeles şi într-o manieră nesupărătoare. Ca de exemplu, “nu sunt sigur că sunt de aceeaşi părere, dar sunt realmente interesat să aud cum ai ajuns la asta”… Fără un ton ironic. Şi, cel mai important, dar şi cel mai greu: gândeşte-te de două ori înainte să zici ceva. Mereu încerc asta. E dificil, dar atât de important.
Expresiile de genul “criticile sunt constructive”, “eu am dreptate, încerc să-l ajut, nu înţeleg de ce s-a supărat”, sunt doar o scuză câteodată penibilă. Cum ar fi să-ţi găsească cineva nod în papură? În orice faci, oricât de mult te străduieşti.
Sau cum ar fi ca atunci când cineva se simte bine, e el, tu să îi arunci o privire ironică dezgustată. Detest privirile ironice dezgustate. Poate soluţia ar fi mai simplă: să-i vorbeşti frumos, să-i explici ce te deranjează, sau, să-l suporţi. Poate că aşa l-ai cunoaşte cum e el adevărat, fără să-i fie teamă de dezgustul tău. Fără să-i fie teamă că nu-l placi, pentru că şi “a place” celorlalţi consolidează încrederea în sine.
Poate… Poate că dacă am fi mai toleranţi… Poate că dacă am fi mulţumiţi şi fericiţi cu noi înşine, aşa cum suntem noi, i-am înţelege şi pe ceilalţi. Le-am înţelege neghiobia, entuziasmul, nervii, strălucirea… simplitatea, complexitatea. Poate că atunci nu ar mai fi nevoie să criticăm.

p.s.: vă recomand cu toată căldura blogul www.succesdublu.ro, care mă inspiră şi îmi oferă, câteodată, chiar răspunsuri. Îl găsesc ca o rază de soare a scriiturilor

Tu… omule! Eşti aproape o lucrare de artă, o capodoperă. Zefirul înmiresmat al unei dimineţi superbe de primăvară, alături de soare, îţi mângâie privirea şi se joacă în părul tău tânăr, sănătos. Ochii tăi… ai observat că au floricele atent desenate, parcă de vreun pictor ilustru ? Priveşte la cei din jurul tău…Prin câte probleme trebuie să fi trecut, câtă mâhnire şi durere trebuie să le fi umbrit sufletul. Şi totuşi, iată-i zâmbind !

Ştii… în ziua aceea când i-ai zâmbit acelui om… ştii câtă bucurie i-ai creat ? Sau, când acea copilă era tristă, speriată, tu i-ai spus că “totul va fi bine”, şi i-ai dat speranţă ? Dar în ziua în care toată lumea era mâhnită, şi ai apărut tu, deodată, surâzând, luminând parcă şi feţele celorlalţi ? sau când le-ai făcut o surpriză plăcută părinţilor tăi, sunându-i şi întrebându-i de sănătate, ca apoi să-i vizitezi şi să-i îmbrăţişezi cu drag ? Poate că nu mai ţii minte ziua în care te-ai oferit să iei tu toate problemele celorlalţi, şi să le rezolvi, pentru tine efortul fiind mult mai mic. Sau când ai salutat-o şi ai amuzat-o pe acea femeie, făcând-o să uite de probleme, şi-aşa atât de tristă datorită turnurii neaşteptate a vieţii.

Ah… de aceea cred eu că eşti special, omule !

Eu am un principiu… mai aiurea, asa. Nu e o chestie hippioată, e ceva în ce cred: în pace şi dragoste.
Orice lucru se poate rezolva dacă există pace şi dragoste între oameni. După părerea mea, şi chestiunile politice, educaţionale, financiare, s-ar rezolva. Numitorul comun ar fi iubirea, care ar duce la înţelegere. Când e înţelegere şi pace, orice prioritate şi chestiune si poate analiza astfel încât să se obţină resurse la superlativ.
De exemplu, când doi oameni se ceartă, neuronii ăia se agită şi fac creierul să nu mai funcţioneze cum trebuie, să acţioneze pripit, agresiv. Dar când între doi oameni există înţelegere, totul se rezolva pe cea mai bună cale. Şi atunci nu ar mai exista războaie. Şi tâlhării. Poate că nu ţine de educaţie, ci de ceva de acolo, din interiorul nostru… ceva ce ne face oameni.
Nu ştiu, poate că mă voi gândi mai mult la chestia asta, da’ după părerea mea soluţia, pentru planeta asta şi-aşa vai-de-capul-ei, este dragostea şi pacea.