Când e spre înserate și plouă mărunt și rece și cerul e învolburat, pe șoselele umede și pe parbrizele mașinilor se reflectă culorile becurilor de la semafor sau a celor de pe stâlpii de iluminat. Și atunci albastrul și roșul și portocaliul se mixează într-un fel de ilustrație, iar muzica de la radio se nimerește să fie deosebit de bună, ca de exemplu cea care se dădea la radio guerilla acum doi ani sau kanye west când cânta streetlights sau chiar și alții ce nu sună a mr saxobeat sau keep my body pumping. Ca să înțelegeți, se crează un amestec perfect între culori și muzică, un fel de amestec care nu ar fi posibil dacă nu ar ploua și dacă nu ar fi toamnă.
Atunci îmi place să stau și să mă uit la stropii contopiți cu culori aprinse și domoliți de seară de pe geamurile mașinii și în mintea mea apar tot felul de gânduri, cum ar fi acela de suspendare în timp. Cred că știi la ce mă refer, toți oamenii au momente în care timpul li se pare că se oprește în loc și adulmecă în sufletul lor amintiri și conversații și dorințe, cum ar fi aceea ca tot ce e bun în viața ta să nu se disipe, iar unele momente să dureze un pic mai mult. Ca să fiu mai explicită, tipul ala, Lil Wayne are niște versuri super în melodia How to love: “you had a lot of moments that didn’t last forever”. God damn it, câteodată am impresia că viaţa me
a e o adunătură de bagaje de-ale mele
trântite şi aruncate de alţii ca şi când ar fi defecte, făcându-ți în inimă un loc ce seamănă cu o pătură cusută cu zeci de petice. În fine, lucrul mişto la tabloul pe care îl descriu încă de la începutul postului e că, posibil, de la ploaia ce pătrunde dincolo de geamuri, în carnea ta, apare o speranţă mocnind liniştită; speranța că totul, că oamenii, că ce e între ei, între noi, va dura mai mult, și dorește din tot sufletul să se îndrepte spre infinit. Speranța aceea te face să fii sigur că binele ce e acum va continua să fie tot bine, iar lucrurile rele, nesiguranţa dintre noi, urâţenia, devin tot mai şterse, mai inofensive. Cred că fizica ar explica asta prin diluare, dar nu sunt sigură.
Şi nu ştiu cum se face, dar culorile devin mai intense când plouă. Aşa cum ar trebui să devină şi sentimentele noastre. La urma urmei, am avut o vară în care sentimentele au avut toată libertatea să fie răzleţe, nestatornice şi fade, și va urma o iarnă în care vom putea fi reci şi fără inimă şi speriaţi de “a simţi”, iar atunci vom putea da vina pe vreme.
Traiesc pe principiul ca fiecare an care urmează va fi mai bun ca celălalt, fiecare vară mai frumoasă.
Aşa că vara asta a fost cea mai frumoasă de până acum 
.
Am vizitat Paris-ul, am poze pe albumul de facebook aici . A fost atât de frumos că pur şi simplu puteam folosi expresia “DRUNK WITH BEAUTY”. Tot ce era în jurul meu părea construit pentru a fi admirat. Nespus de frumos, inimaginabil. Ce să mai zic de Boulangerii, cu produse de patiserie şi cu prăjituri delicioase, să vezi și să nu crezi.
Am avut și o profă impasibilă, o conducătoare de grup cam scorpie, și una dintre cele mai tari și de neuitat experiențe: o noapte petrecută în Franța, în Gara de Nord, așteptând la 2 jumătate noaptea vreun autobuz care să ne ducă la hotelul din periferie. Și cred că știți cum e noaptea într-un oraș mare. Și cred că ați auzit cum e noaptea într-o metropolă, gen Paris. Dacă nu vă puteți imagina, vă spun doar un cuvânt: înspăimântătoare ). Cum altfel te-ai simți noaptea înconjurat de oameni beți, drogați sau care umblă nervoși cu bâta în mână? Dar Slavă Domnului că am ajuns cu bine acasă, o, Slavă Domnului.
În fine, în vara asta am terminat de văzut Glee, un serial super pe care-l recomand adolescenților, doar pentru că e drăguț și te face să te simți confortabil cu tine însuți.
Am fost și la mare, în tabără cu liceul. 7 zile m-am culcat la 6-7 dimineata, am fost la discoteca Tineretului (MEGA DISCOTECA TINERETULUI) până la închidere, și am avut norocul să nimeresc în cameră şi nu numai cu niște fete super de treabă și fără de care tabăra mea ar fi fost mult mai nașpa.
Vara are o frumusețe aparte, o frumusețe nespusă pe care cred că o simți cu adevărat doar după 15 ani așa. Căci every summer has a story. And so has mine. Şi scuze că postul ăsta nu e aşa de liric şi de înflorit, ci mai degrabă e o compunere gen clasa a 4-a, “despre vară”, dar nu mă deranjează câtuşi de puţin.
Paris, hope we’ll meet soon. Seaside, I’d fell in love near to you. Late nights, you made me feel young. Summer, you got me drunk with love and beauty.
Nu ştiu de ce dar în ultimele luni mi s-a dezvoltat mentalitatea de copil răsfăţat care nu poate fi respins sau tratat cu indiferenţă de nimeni. La o adică, de ce să fiu respinsă?
Şi de fiecare dată când am o gândire de genul acesta, lumea ia o întorsătură la 180 de grade. Şi ofer, încerc, caut, şi dau peste un zid mare de piatră care nu mă caută, nu încearcă, nu-mi oferă.
Şi câteodată sunt chill, dar câteodată prea afectuasă, ca orice copil răsfăţat care crede că poate să se comporte exact după cum îi alternează stările emoţionale. Câteodată normal, câteodată prea afectuos. Şi cred că lumea nu înţelege că aşa sunt barometrele emoţionale ale unor persoane. Ca mine.
Şi când mă detaşez nu e bine, că nu sunt prietenă, iar când sunt prea afectuoasă, nu e bine, că e stresant şi ciudat.
Şi ştiţi ce cred eu că ar fi cel mai bine? Să existe reciprocitate. Eu vin, tu vii, eu caut, tu cauţi, eu încerc, tu încerci. Dacă nu există, mare păcat. People do not wait forever. Sau poate că aşteaptă pentru totdeauna, dar e o aşteptare a naibii de dureroasă.
E urât să fii respins sau dat la o parte sau tratat cu indiferenţă. Şi vine un moment hotărâtor în viaţă când alegi să nu mai acorzi din timpul tău persoanelor care te fac să te simţi prost. La ce ar merita?
Leave A Comment