Mi-au venit în minte 1000 de lucruri extraordinare, cum e, exemplu, extraordinar că trăim intens, puternic, și dăm ce e mai bun din noi, pentru ceva ce nici măcar nu durează, ceva ce probabil mâine va fi sfârșit.
E extraordinar de-a dreptul să fii aici, acum, 100%, știind că mâine nu va mai fi nevoie de tine,
să fii 100% tu și cei din jur să fie fericiți cu asta, știind că mâine te vor pune la colț pentru că ei vor să te vadă altfel (iar cei din jur, din păcate, nu ne văd cum suntem, ci cum vor ei să fim, cu locul pe care vor ei să-l avem, în acest univers),
să fii 100% in the mood for love știind că mâine celălalt se va plictisi sau că însuși tu te vei trezi că nu mai simți nimic,
să fii 100% prieten cu cineva și să simți că întrunești toate calitățile pe care un prieten ar trebui să le aibă încă de pe vremea mușchetarilor și a celor ce luptă pentru dreptate, știind că mâine, prietenul acela nu te va găsi îndeajuns de bun pentru el, sau că i-a picat o vorbă prost, sau că însuși el s-a plictisit să mai pretindă că e o persoană extraordinară și de treabă, sau că i s-a însămânțat în minte o invidie și gelozie atât de mare încât nu mai contează prietenia.
Cred că e extraordinar că trecem prin tot ciclul acesta și încă suntem neobosiți să fim extraordinari, să trăim totul ca și când am deschide senin ochii, ca și când furtuna nu ne-a zdrobit, ci ne-a curățat.
Cred că acesta e motivul pentru care, după vreo doi ani de dezamăgiri, nu mi-am lăsat sistemul de auto-apărare să mă transforme într-un om perfect rece. O minunată virtute a tristeții e de a te amăgi dar aduce la realitate. Așa ajungi să selectezi când merită să fii 100% și când îți păstrezi energia. Așa ajungi să nu mai rătăcești, ci să fii asemeni unei ape, lucide și clare, nefugind după nimeni, ținând la suprafață ce e ușor și radios și adevărat, scufundând ce e dureros și întinat și nu vrea decât să asfințești, urmându-și cursul, neîntrerupt, spre alte lucruri extraordinare ce le rezervă viața.
Ce mă enervează că sunt genul de persoană care nu acceptă că “asta e” şi că aşa se întâmplă mereu şi că aşa e soarta. 
) Dar am făcut tot posibilul, şi în mintea mea consider că am făcut toate eforturile, dar unele lucruri nu ţin de noi, nu ţin de mine. Uneori nu noi avem controlul pentru lucrurile care pentru noi sunt un Univers dar pentru altcineva nu înseamnă mai nimic. Şi ce mă enervează e că eu încă mai cred în basme gen lucrurile frumoase trebuie să reziste, la fel ca lucrurile bune din viaţă, iar legăturile acelea dintre oameni nu trebuie lăsată să se ruineze din motive oarecum stupide.
) Ce bine că am o viaţă ocupată şi nu am timp să mă gândesc la lucruri dintr-astea depresive şi pentru care nu mai am nici un control decât la 6 dimineaţa după ce am dormit 2 ore aşteptând răsăritul în balcon cu nişte amici şi simţind că cineva lipseşte.
Băile din HCC miros urât, câteodată şi colegii, cu excepţia zilelor când se fumează ţigări cu aromă de ciocolată sau vanilie. Bine, de când trec profii prin băi nu mai e chiar aşa. Dar hei, aşa e la liceu, nu? Chiar şi domnul director a spus că el în băile din liceul ăsta s-a apucat de fumat.
Şi până la urmă suntem tineri şi ne credem rebeli şi interesanţi şi când punem ţigara în gură, ahhh, ayayay, ce interesanţi şi puternici şi superiori şi câte şi mai câte suntem.
Eu însă cred că tinereţea reprezintă altceva, rebeliunea altceva. Aş vrea să fac parte din cei care contrazic cu o înverşunare de leu fumatul în rândul tinerilor, dar nu prea sunt aşa de categorică. Eu nu prea am motive dintr-acelea adânci şi profunde pentru care nu e bine să fumezi, nici nu îmi vine să îi pun la zid pe cei de vârsta mea ce vor să pară interesanţi şi siguri pe ei (tocmai ce nu sunt) fumând, nici nu o să înşiruiesc 20998535039 de motive pentru care plămânii, inima şi alte organe sunt în chinuri adânci când inhalăm that thing.
Eu cred în altceva, într-un alt fel de hedonism.
Eu cred că suntem prea tineri şi frumoşi să mirosim a ţigară, să ni se asprească mâinile fine, să avem expresia aia sictirită de fumător pe faţă, să devenim dintr-o dată total nepăsători faţă de corpul nostru şi faţă de chipul ce ne devine mai urât. Suntem mult prea frumoşi, avem faţa prea pură şi încă inocentă pentru asta. Cred că ar trebui să ne păstrăm acest chip infailibil, căci doar tinereţea şi frăgezimea vârstei îl poate face astfel.
I mean, mă iubesc prea mult ca să nu îmi doresc asta.
Leave A Comment