În momentul acesta cel mai mult îi admir pe oamenii curajoşi şi care nu se lasă bătuţi şi care în momentul acesta au 124209402 de probleme şi care ar putea pierde totul într-o secundă dar se ridică de pe canapeaua mâhnirii şi a daţilor bătuţi şi acceptă situaţia aşa grea, cum e ea, şi ştiu că o dată ce ai intrat în vârtej poţi doar să ai încredere în Dumnezeu şi în faptul că vei trece şi peste asta, şi trec peste furtună fără să transforme totul în valea plângerii şi a acceselor de furie, şi poartă totul cu un zâmbet.
Thumbs up, you made me grow 
!
Deasemenea, îi admir pe cei ce sunt blânzi, poate pentru că mama s-a lamentat groaznic de mine, că nu mai sunt aşa blândă cum eram când eram mică, când blândeţea îmi era trăsătură definitorie de caracter. Dacă cei de dinainte se aseamănă leilor, cateogria a doua de persoane pe care le admir acum sunt asemănători delfinilor, căci când te gândeşti la un delfin te raportezi la inteligenţă (sunt cele mai inteligente mamifere după oameni) şi blândeţe (mi-a spus cineva că se încearcă o metodă de relaţionare a delfinilor cu autiştii, un fel de terapie).
Habar n-am. Admir o grămadă de persoane dar mai degrabă o grămadă de trăsături de caracter. Căci cred că doar aşa aş putea eu să reuşesc să supravieţuiesc, impresionându-mă uşor cu ce e bun şi frumos.
în primul rând, înainte de astea, trebuie să vă zic că nu sunt vreo mică nazistă şi nici chiar scorpie nu sunt, ba chiar trăiesc pe nişte principii foarte filantrope aşa, şi îndemn mereu la înţelegere, toleranţă, acceptare, etcetera, dar câteodată, câteodată, dai naibii toate astea când te izbește realitatea.
de când mă ştiu încerc să-mi perfecţionez sistemul de detectare al persoanelor perfide. vezi tu bine, persoanele perfide fac parte din categoria jeg de jeg, puternic, nici bicarbonatul de sodiu nu-l scoate. ai, şi care e problema mea cu ele? ştiţi voi faza cu politicienii, cu mijloacele de manipulare în masă. cam aşa stă faza şi cu pepiţele şi pepiţii (să nu facem discriminare) care au în străfundul lor ură şi răutate mascată sub persoane de treabă. astea mi se par mie periculoase, bine, nu la fel ca hiv sida, hepatita b, tbc, dar periculoase pentru că puţin şi greu îţi dai seama cum sunt ele de fapt, que monstrouzitee! şi când simţi că are aşa a thing, sa fim moderni şi rom-englezi, nu prea romantică pentru tine, se simte în aer, în privire, şi te prost dispune. pe bune, îmi vine să cred teoriile cu energii negative şi chakre and stuff. şi nu vreau să-mi strice mie nici un perfid pervers ipocrit ziua. hai papapapapa.
şi nu am o altă categorie de persoane care sa nu-mi placa.
adică, e îndeajuns de neplăcut să ai alături oameni care-ţi zâmbesc şi apoi îndrugă la mama/tata/colegul/prietena n-șpe mii de Poo Poo. dar cred că există o adevărată savoare la a face asta, o adevărată plăcere. de parcă nu mai bine te joci conquiztador sau contempli la prăbușirea titanicului sau orice mai puțin scârbos, mama ei de coloană vertebrală lipsă.
eee, the hardest but the smartest e să îi ignori, ignore ‘em all, și-așa tot timpul se va găsi cineva care-ți va fi prieten deși numai el știe că în sinea lui te invidiază pentru că ai mai mulți bani sau ai un corp mai frumos sau ai păr mai strălucitor sau mama naibii mai știe, că atâta răutate însămânțată din familie sau de nu se știe unde zace în unii, că-s dubioase ființe oamenii ăștia de pe planeta Pământ.
***
și episodul “ce nașpa” se termină aici, cu o melodie frumoasă cu videoclip cu mare albastră și senină, așa de duminică plăcută
Nu ştiu de ce dar în ultimele luni mi s-a dezvoltat mentalitatea de copil răsfăţat care nu poate fi respins sau tratat cu indiferenţă de nimeni. La o adică, de ce să fiu respinsă?
Şi de fiecare dată când am o gândire de genul acesta, lumea ia o întorsătură la 180 de grade. Şi ofer, încerc, caut, şi dau peste un zid mare de piatră care nu mă caută, nu încearcă, nu-mi oferă.
Şi câteodată sunt chill, dar câteodată prea afectuasă, ca orice copil răsfăţat care crede că poate să se comporte exact după cum îi alternează stările emoţionale. Câteodată normal, câteodată prea afectuos. Şi cred că lumea nu înţelege că aşa sunt barometrele emoţionale ale unor persoane. Ca mine.
Şi când mă detaşez nu e bine, că nu sunt prietenă, iar când sunt prea afectuoasă, nu e bine, că e stresant şi ciudat.
Şi ştiţi ce cred eu că ar fi cel mai bine? Să existe reciprocitate. Eu vin, tu vii, eu caut, tu cauţi, eu încerc, tu încerci. Dacă nu există, mare păcat. People do not wait forever. Sau poate că aşteaptă pentru totdeauna, dar e o aşteptare a naibii de dureroasă.
E urât să fii respins sau dat la o parte sau tratat cu indiferenţă. Şi vine un moment hotărâtor în viaţă când alegi să nu mai acorzi din timpul tău persoanelor care te fac să te simţi prost. La ce ar merita?
Leave A Comment