alle oancea

fears 1

Sunt binecuvântată cu o viaţă frumoasă şi puţin mai deosebită decât normală, şi sper ca, toate lucrurile care mi se întâmplă să culmineze într-un punct extrem de sus, într-o explozie de împlinire şi vise şi magie, la vârstă adultă. Duc o viaţă obişnuită de liceu, fără să dovedesc vreo capacitate extraordinară la ceva. La 17 ani nu am scris cărţi despre mari reprezentaţi ai Renaşterii (precum a făcut cea ce a redactat “Zece poveşti ale Renaşterii” şi are la activ olimpiade naţionale la istorie), până acum nu am dat concerte, nu am fost cea mai bună în ceva (sau poate am fost, dar dintr-o modestie prostească am refuzat să conştientizez asta), până la 16 ani nu am fost decât o mândrie trecătoare pentru părinţii mei, care chiar aveau cu ce să se mândrească, pe când aveam vreo 11 ani. Până la 16 ani am avut prieteni şi am învăţat şi am mers la petreceri şi cam atât.

Nu îţi este frică uneori ca experienţele normale şi prin care trec majoritatea adolescenţilor să te transforme chiar într-o persoană matură aparţinând majorităţii? Căci eu am speranţa ca experienţele obişnuite, tipice, să nu culmineze decât cu o capacitate mentală de conştientizare şi de secerare a virtuţii de profan, de a raţiona şi a putea fi în măsură de a emite judecăţi verosimile, cât mai aproape de un adevăr absolut şi relevant cu lumea actuală. Căci nimic nu mă înspăimântă mai tare ca această frica de mediocritate… Şi nu mă refer deloc la aspectul profesional, ci cel ce ţine de persoană în sensul pur al cuvântului, în sensul bagajului intelectual ce nu ţine de facultate, de exemplu.

Şi ce e de făcut then?

Căci timpul e dureros de dur şi ticăie fără oprire. Şi cineva spunea “be the best you can be”. Dar ce se întâmplă când ai irosit atâţia ani şi ai ajuns să fii less best than you can be, şi nu mai ai cum recupera?