E puțin dificil să iei în serios și să conștientizezi că  micuțenia aceasta e defapt un omuleț, că e o ființă umană ce ascunde în genele ei toată forța și capacitatea de a deveni un om, din punct de vedere fizic și psihologic, un om desăvârșit. 

E fantastic cum mogâldeața aceasta mică a devenit, într-un an, ceva ce pare într-adevăr a semăna cu… noi.

Sunt binecuvântată cu o șansă unică să am, la 16 ani, un frate, asta pentru că nicicând nu aș fi fost mai pregătită și nu aș fi avut capacitatea necesară de a înțelege și a dori să afli cum izbucnește viața, dintr-un bulgăre cu ochi între-deschiși, dintr-un copil ce învață să silabisească, ce rostește cu bucurie și împlinire un “daaa” mai expresiv decât majoritatea frazelor îmbârligate de adulţi, dintr-o fiinţă mică, inimaginabil de plăpândă, ce, ţinută de o mânuţă, face primii paşi. Şi drumul este lung, aventuros, seducător de inedit. Deocamdata, de abia astept momentul cand va putea sa fuga prin casa si sa-mi rupa temele.

Niciodată n-am fost genul de fată care să moară după bebelușii altora, după copiii pe care-i vede pe stradă sau ai cunoscuților, să-i ia în brațe, să-i smotocească, să dugu lugu lugu și să fac jocuri celor mici, pentru că nu simțeam nevoia, să o spun franc. Însă de când a apărut Tudor, copiii mi se par minunați. Prin faptul că sunt simpli și infinit de inocenți.