Cateodata nu vreau nimic. Cumplit de trist. Atunci Alle-cea-noua stie ca trebuie sa porneasca magnetofonul ce tot repeta ca un robotel: trebuie sa vrei ceva, vrei sa vrei.

Nu imi mai e rusine de greseli ca si cand eram mica si vedeam ca altor copiluti le este dat peste degete daca varsa apa sau sucul pe fata de masa si imi-era teama sa nu vars nici eu nimic. Am crescut si am varsat intre timp o multime de sticle de apa pe masa, insa nimeni nu mi-a dat peste degete si nu a urlat la mine. Caci cineva credea ca fiecare varsta are nazdravanelile ei. Ca trebuie sa traiesc, sa descopar. Sa trec prin tot curcubeul starilor: sa castig, sa pierd, sa gresesc, sa ma ridic, sa sufar, sa fiu fericita, indragostita,  sa simt ca iubesc pe toti din jur, sa fiu nervoasa, sa detest, sa am inima franta, sa rad cat e ziua de lunga fara sa am neaparat un motiv, sa fiu ceea ce nu am fost niciodata, sa fiu ceea cu sunt in adancul meu, sa fiu de o calmitate demna de un sihastru intelept chinez cu mustati. Si cineva mi-a zis ca toate sunt absolut firesti si ca, hei, daca nu acum, atunci cand?