Pot să zic că până ieri eram un pieton iresponsabil. Şi glumeam că eu sunt curajoasă, că nu trebuie să mă uit, când trec strada, numai de două ori, şi dau o fuguţă până în ălalalt capăt.

Adică, eu nu credeam că există moarte. Nu îmi imaginam că aş putea fi rănită (fizic), că poate ceva, din lumea asta obişnuită, să-mi ia viaţa. Cum, să mă calce pe mine maşina? Nahhh, eu dacă mor, mor ca erou al naţiunii, în cărţile de istorie, bla bla.

Din păcate, e adevărată vorba că până nu o păţeşti, nu înveţi.

Vroiam să trec strada, să prind autobuzul ce tocmai ajunsese. Zona aglomerată, multe maşini, înţepenite. De pe partea mea, oprite. Trec repejor. Dar, din celălalt sens, fără să văd, trece o maşină. Nu, nu m-a lovit tare. Doar m-a “mângăiat” şi împins puţin. Nu ştiu. Mă întrebam… cum poate să mi se întâmple mie aşa ceva. Adică, acum realizez că dacă mă mişcam cu o secundă mai repede, maşina aia putea să mă lovească din plin.

Şi vina… vina era a mea. Iresponsabilitate. De acum, detest pietonii grăbiţi.

A oprit tipul cu maşina respectivă, m-a întrebat dacă trebuie să mă ducă la spital, alea alea. Eu nu i-am zis decât să fie puţin mai atent când conduce.

Cred că m-am speriat, că îmi tremurau mâinile tare.

Da… neatenţia te poate costa viaţa.

Nu are rost să zic că de acum în colo voi fi de 100x mai atentă când trec strada, că, din păcate, de la micul incident de ieri, am căpătat o fobie de maşini şi de traversatul străzii.

Of, şi nu mă înjuraţi, şoferilor, că de acum mi-am învăţat lecţia.

În rest, ce să vă mai zic. Sunt foarte bine, acum mă acomodez şi eu cu şcoala (că am lipsit aproape două săptămâni), şi toate’s frumoase în rest.

Aveţi grijă de voi ! Papa…

P.S.: dragă mamă, sper că nu îmi citeşti blogul, sau, dacă  îl citeşti, sari peste postul ăsta. nu vreau să te îngrijorezi. :-s

Cum dau de un articol in care cineva (deobicei teenager) vorbeste de carti, hop dau si de o fraza ce ironizeaza/ia la misto cartile din seria “Harry Potter” sau “Amurg”. Ca dehhh, “cum sa citesc eu asa ceva? eu citesc literatura adevarata, tru, nu chestii d’astea dupa care sunt innebuniti toti teenagerii” (asa-mi imaginez eu ca isi zic ei).

Da, e adevarat ca HP si Amurg au creat un val de fani innebuniti dupa personajele alea în care se şi regăsesc. E adevărat că unele fete-s extremiste şi-l văd pe eduard culăn (respectiv robert pattison) minunăţia acestei lumi, dar aici intrăm pe alt tărâm. Vorbim de ecranizarea cărţilor şi de nişte fetiţe fanatice înnebunite după un actor.
Dar nu aşa se întâmplă şi cu Brad Pitt, Johnny Deep sau alţi nu ştiu ce actori după care îşi dau duhul nişte femei? Diferenţa e doar vârsta către care îşi împrăştie atracţie respectivii. Că deh, nu văd eu fro fată de cinşpe ani înnebunită după un aproape-moşneag, oricâte pătrat pătrăţele şi nu mai ştiu eu ce are.

Să revin la cărţi.

Tare tare tare de tot aş vrea să ştiu care e motivul pentru care adolescenţii ce se vor serioşi şi culţi fug de această etichetă.

Mă enervează chestia asta.

Nu vorbim de nişte capodopere.. Nicidecum. Sunt alte sute de cărţi scrise de-alungul timpului mult mai minunate şi complexe. Vorbesc însă de actualitate, de teenagers, de nişte cărţi ce au creat vâlvă şi isterie şi au ţinut cu sufletul la gură mii de cititori.

Ăsta să fie motivul pentru care se iau în zeflemea? Popularitatea asta excesivă? Sau ce?

Până la urmă, aceste cărţi pot chiar să deschidă apetitul pentru citit… necititorilor, celor pentru pentru care HP sau Amurg e printre primele cărţi citite fără întrerupere.

I am sorry, dar nu-mi plac oamenii cu vederi fixe. Şi cei ce vor să pară altceva decât sunt.

De abia aştept să-mi spună cineva –  cu argumente – care-i motivul pentru care e hater. Nu, nu motive gen “Stephenie e naşpa”, “JK nu ştie să scrie”.

later edit:

zamolxis
October 10th, 2009
daca tu zici ca aceste filme / carti sunt pe placul adolescentilor si copiilor, este de presupus ca cineva care le ia peste picior o face pentru a-si dovedi “maturitatea”. care nu este, fiindca daca ar fi, nu ar simti nevoia s-o manifeste astfel.

Tanananana, Tanananaaaa [aici imaginati-va fondul muzical de la Simfonia a 9-a a lui Beethoven, da?]

[emotionata de parca as primi oscarul]

Dragilor… Doamnelor si Domnilor, în acest emoţionant moment, în care stelele s-au aliniat (mercur retrograd pe paralela de şaizeci şi şapte grade spre constelaţia andromeda), ţin să mulţumesc părinţilor, domnului Iutub, tuturor artiştilor din lumea întreagă care m-au impresionat de-alungul carierei vieţii mele…

Fiecare emoţie, îşi găseşte un fond muzical, o melodie ce, atunci când o auzim, după mult timp, ne aduce furnicături în străfundul sufletului, zguduind praful de pe amintiri. [partea asta sună a compunere de clasa a 5-a].

Profilul ăsta de Youtube îl am din noiembrie 2006.  Ei bine, în ăştia trei ani, am dat favorite la unele melodiile care, la momentul ăla, se asortau cu starea mea.

Şi acum, când mă uit înapoi, unele nu-mi plac. La unele mă întreb cum am putut asculta aşa ceva, tâmpenii, huo, alea alea. Dar nu regret. Nu regret ce-a fost, pentru că dacă n-ar fi fost, eu n-aş mai fi fost cum sunt acum (ce îmbărligăciune!).

Aşadar, vă prezint Alle’s Favorites .

Dacă sunteţi în pană de idei muzicale, dacă vreţi să răscoliţi prin trecutul meu, dacă vreţi să găsiţi melodii noi, dacă, dacă dacă, vă invit. Nu sunt mândră de Alle’s Favorites, dar sunt mândră de felul în care trec peste. Cu menţiunea că “cine nu are memoria trecutului, riscă să-l repete”.

Nu vă imaginaţi nuştiu ce teribilisme şi hiperbolisme. Doar ascultaţi.

Foarte sincer şi personal, eu iubesc mult de tot muzica. Şi mi-i a naibii de ciudă că singurul empe patru pe care l-am avut a dat colţul (nicio chestie tehnologică nu-mi rezistă, ce să-i faci?!). Dacă aş avea o chestie d’asta, sinapsele mele s-ar zgudui cu atâta plăcere, la orice oră din zi şi din noapte când mie-mi sărciuieşte creierul vreo melodie.

Alte melodii de moment, Hituri nambăr uan, inna hot hot paparazii: