E puțin dificil să iei în serios și să conștientizezi că micuțenia aceasta e defapt un omuleț, că e o ființă umană ce ascunde în genele ei toată forța și capacitatea de a deveni un om, din punct de vedere fizic și psihologic, un om desăvârșit. 
E fantastic cum mogâldeața aceasta mică a devenit, într-un an, ceva ce pare într-adevăr a semăna cu… noi.
Sunt binecuvântată cu o șansă unică să am, la 16 ani, un frate, asta pentru că nicicând nu aș fi fost mai pregătită și nu aș fi avut capacitatea necesară de a înțelege și a dori să afli cum izbucnește viața, dintr-un bulgăre cu ochi între-deschiși, dintr-un copil ce învață să silabisească, ce rostește cu bucurie și împlinire un “daaa” mai expresiv decât majoritatea frazelor îmbârligate de adulţi, dintr-o fiinţă mică, inimaginabil de plăpândă, ce, ţinută de o mânuţă, face primii paşi. Şi drumul este lung, aventuros, seducător de inedit. Deocamdata, de abia astept momentul cand va putea sa fuga prin casa si sa-mi rupa temele.
Niciodată n-am fost genul de fată care să moară după bebelușii altora, după copiii pe care-i vede pe stradă sau ai cunoscuților, să-i ia în brațe, să-i smotocească, să dugu lugu lugu și să fac jocuri celor mici, pentru că nu simțeam nevoia, să o spun franc. Însă de când a apărut Tudor, copiii mi se par minunați. Prin faptul că sunt simpli și infinit de inocenți.
Sunt binecuvântată cu o viaţă frumoasă şi puţin mai deosebită decât normală, şi sper ca, toate lucrurile care mi se întâmplă să culmineze într-un punct extrem de sus, într-o explozie de împlinire şi vise şi magie, la vârstă adultă. Duc o viaţă obişnuită de liceu, fără să dovedesc vreo capacitate extraordinară la ceva. La 17 ani nu am scris cărţi despre mari reprezentaţi ai Renaşterii (precum a făcut cea ce a redactat “Zece poveşti ale Renaşterii” şi are la activ olimpiade naţionale la istorie), până acum nu am dat concerte, nu am fost cea mai bună în ceva (sau poate am fost, dar dintr-o modestie prostească am refuzat să conştientizez asta), până la 16 ani nu am fost decât o mândrie trecătoare pentru părinţii mei, care chiar aveau cu ce să se mândrească, pe când aveam vreo 11 ani. Până la 16 ani am avut prieteni şi am învăţat şi am mers la petreceri şi cam atât.
Nu îţi este frică uneori ca experienţele normale şi prin care trec majoritatea adolescenţilor să te transforme chiar într-o persoană matură aparţinând majorităţii? Căci eu am speranţa ca experienţele obişnuite, tipice, să nu culmineze decât cu o capacitate mentală de conştientizare şi de secerare a virtuţii de profan, de a raţiona şi a putea fi în măsură de a emite judecăţi verosimile, cât mai aproape de un adevăr absolut şi relevant cu lumea actuală. Căci nimic nu mă înspăimântă mai tare ca această frica de mediocritate… Şi nu mă refer deloc la aspectul profesional, ci cel ce ţine de persoană în sensul pur al cuvântului, în sensul bagajului intelectual ce nu ţine de facultate, de exemplu.
Şi ce e de făcut then?
Căci timpul e dureros de dur şi ticăie fără oprire. Şi cineva spunea “be the best you can be”. Dar ce se întâmplă când ai irosit atâţia ani şi ai ajuns să fii less best than you can be, şi nu mai ai cum recupera?
2011 a fost interesant şi uimitor dar mai ales deosebit prin faptul că uşor uşor se face o epurare a lucrurilor pe care le priveai până acum cu naivitate. La finalul lui 2011 mi-am dat seama de mult prea multe lucruri care nu erau atât de drăgălaşe pe cum le priveam la 15/16 ani şi un pic.
Cronologic, fără să fiu prea personală…
- pentru prima oară mi-am petrecut Revelionul fără familie (me such a baby, i know!). Am dansat şi m-am distrat cu o prietenă deosebită şi nişte oameni de treabă.
- am scris o tipologie despre fete, făcând la 15 ani observaţii despre ce văd în jurul meu 
) eram putin cam puerila, probabil
- am fost la Auschwitz şi în frumoasa splendidă Cracovie
- am terminat clasa a 9-a cu media 9,91, nesperat de mare având în vedere că n-am făcut efort prea mult
- mulțumită alor mei, am avut o vară frumoasă și destul de plină
- am vizitat La ville lumiere, la ville d’amour, Parisul, unde mă voi întoarce cu siguranță ca să locuiesc mai mult timp
- am trecut cu greu peste o mică dramă specific adolescenței dar care mi-a lăsat, totuși, niște amintiri destul de frumoase și niște învățături/sfaturi/things to remember when you’re sad
- am început clasa a 10-a
- am realizat că nu mă caracterizează deloc atmosfera plină de înjurii, luat la mișto, joc de superioritate ori de carismă, și că mă respect prea mult ca să îmi irosesc o singură secundă în plus din viața mea
- am renunţat din această prismă la activitatea în Crucea Roşie
- m-am reapucat să cânt la pian, în timpul liber, pentru că mi-a fost dor (cred că aşa se întâmplă când eşti legat, din copilărie, de un instrument)
- am învăţat (şi încă învăţ) să mă descurc singură şi să fiu responsabilă
- am ajuns ca încrederea mea în ceilalţi oameni şi aşteptările mele legate de comportamentul lor moral să fie undeva sub limita mării (thank you, goddamn experience!)
- am devenit extrem de sigură de faptul că în viitor vreau să ajut oamenii, că acesta e scopul meu în viaţă, şi că, habar n-am cum, dar asta voi face
- mens sana in corpore sano
- chimia nu e punctul meu forte, şi am început să învăţ mai mult ca anul trecut şi să nu mai iau note aşa bune, ca atare am ajuns la concluzia că anul acesta, clasa a 10-a, is definetly a not good year for science. Fiecare mai are un an prost, nu?
- majoritatea persoanelor care-mi erau prietene în 2010 nu-mi mai sunt, doar pentru că ele au ales astfel. Nu mă supăr, doar ajung la concluzia că there is not such thing as true friendship. I got over it.
- am avut o zi de joi cu fetele la Cluj, şi trebuie să mărturisesc, că a fost pretty much una dintre cele mai frumoase şi relaxante zile ever. Am mâncat sushi, ne-am uitat la In Time, am dus, pentru o zi, o viaţă cum numai în splendidul Cluj se poate.
- had some awesome party nights. I’m having the teenage time of my life.
- încerc să învăţ hardcore germana şi sper să am ocazia ca vara lui 2012 să fie la Viena. Ar fi cel mai excelent, fin, şi minunat lucru posibil.
- am învățat că e important să-ți menții capul, standardele și principiile sus și necălcate
- din august/septembrie am început să am câteva amintiri pe care o să le țin in my head and heart (extraordinary, deffo!)
- tot din același motiv, prea personal să-l împrăștii aici pe blog, I’m pretty sure că anul 2011 este unul de neuitat
Leave A Comment